Felinar nocturn,
briză caldă,
liniște după colț...
o creangă, o fantasmă
o putredă speranță
ce arde și se stinge
în câteva secunde
trecute ca un veac,
ce mistuie curat
dorul ce-ai cântat,
după colț, neîncetat
pân' și luna s-a-nserat,
căscând timid și înfundat.

Albă speranță
într-un vis gri
și granulat
în puncte fără de viață
și fără de moarte,
tranzitate,
traumatizate,
de orgoliul tău
sau ce ți-a mai rămas
pe josul sufletului,
fără de viață
și fără de glas.

*
De ce te-ascunzi în ceață?
M-aprinzi cu o speranță
Și-mi lași lumea să cadă,
S-alunece, să creadă...

Să creadă în iluzii,
Create din confuzii.
Și-o lași ușor, ușor
Să pice-n al tău gol.

Miraj de iarnă

Miraj de iarnă

Copac sau fantomă?
M-aleargă, mă strigă
C-o undă sonoră
O creangă îi pică.

Se rupe, plesnește
Copacul suspină,
Cu lacrimi așteaptă
Un înger să vină.

Dar n-a mai venit,
Copacul stă să pice
Și creanga de jos s-a uscat,
În ale morții cârlige.

Seara de poezie ~ Prima ediție
(tema la alegere)

Seara de poezie ~ A doua ediție
(tema la alegere)

Seara de poezie ~ a treia ediție
~ Primăvară moartă ~

Trecere către pustiu

@soull.thoughtss & @prea.mult

se resfrâng pe podeaua rece
perle și safire din mine.
bolovanii de granit
zdrobesc,
iar sub mine e Cer,
deasupra pereți scorojiți
și mult prea multe vise.

respir fără mișcări fizice,
trag de funii cerești
să nu mă absoarbă infinitul
sau ce-a mai rămas din trupu'
brăzdat și greu,
căci privesc prin spirit
și trăiesc prin suflu.

zidul sufletului se maculează
de verdele-nchis
robitor de mucegai
îmi pătrunde în sânge și ajung
șiruri, șiruri infinite sub capilare...
le simt cum erodează ființa,
cum mușcă și rup
din entitatea fictivă
a sinelui meu nestatornic.

mă desprind de viață,
leg două coaste
să-mi țină existența,
căci atât mi-a rămas
neatins de putregai,
oh... se rup
dispar și vai...
sper și aștept
să cad în Rai.

@soull.thoughtss & @enthymesis

Inima-mi tremură deasupra abisului înghețat și se chinuie să-mi cânte cu glas putred tot ce mă tem a rosti în șoaptă printre picături. Plânge o arteră și suspină, agățată de o venă prea fragilă... să mă țină, să-l mai țină, suflet stins, simplă ruină.
- De ce mi te-ai spânzurat între coaste? Tu, lumină a reînvierii și speranță primordială, ai ales să-mi curmi suferința prin neființă?
- Cât să trag, cu vasele-mi rugină și sângele venin? Cum să-ți bat a viață, cu mintea ta haină și trupul în izbândă? Mă chinui să mor cu fire ce strâng fin, căci vlaga-ți e moartă în dureri apuse în amurg, întoarse și nespuse.
- Puteai să-mi rămâi aici, în bătaia Soarelui și-n dizgrația Lunii, dar m-ai blestemat c-o lipsă acută de simțire. Cum o să mai pot păcătui?
- Timpul tău s-a scurs, copilă. Magnetismul lui Venus te-a stors cu o undă, păcatele-ți mor, se duc în neant. Lumina divină pătrunde prin tine, așteaptă îngerii dirijați de demoni să abdice din ființa-ți, să uite de tine. Balanța eternă m-apasă mai tare. Eu mor, tu de poți încearcă! Respiră!
Și uite așa moare un alt cord, printr-atâtea cadavre vii rămase pe Pământul pustiu. Să te-nalți la cer nu-i o opțiune, ci o necesitate. Întuneric.